orange hills

Amazing the way in which life deals you blows that literally drop you on the floor... I sometimes wondered if i could feel any worse than i did in the past days. Today i got my answer: YES!. It's amazing how i can torture myself like this, how i can destroy myself bit by bit, and not only me but also the ones i love. Couldn't it be simpler? Couldn't it be easier? Couldn't it be better? Maybe. But i don't think i really like simple and easy things. I really think i like torturing myself like this, otherwise i would simply stop. Must be a subconscious thing. I don't know how exactly i keep fucking up things. Always, i ruin a good thing. And then i throw myself in a deep, dark pit out of which i barely climb out after a long time. I'm literally lost for words when it comes to explaining exactly why i do this. I really have to see somebody about this. I worry that one day i'll do something so horribly wrong that it will permanently fuck up not only my life but also someone else's. And that cannot happen, must not happen.


But for now, i'll direct all my attention and care where it should be. I know it's not always fair but i cannot drop this. I've found something that i never thought existed. And i cannot let go of that. I don't want to let go. I honestly think that this would change my life for the better and, because of that and other things, i'll do everything possible and impossible to bring you in my life. i won't give up no matter what. I can't let go because i sometimes am so happy that nothing can affect me, and i only see the good in the world. It's weird, because i used to feel like this before, but never as strong a feeling as now. One moment is now as powerful as days were before. I know it's not fair to say this, but this is how i feel and i promised that i'll never leave things unsaid ever again.
When i hold you it's like the Sun is in me, warming me up. I hear music in my head and feel butterflies in my stomach. And i've fallen for you so hard and now i don't want to get up, ever again. I love you!

E zece juma' dimineata si eu stau cu colegul de camera intr-o cafenea si asteptam urmatorul curs. Plictiseala e mare, somnul e si el prezent, bazaindu-ne din cand in cand si noi ne gandim ce sa facem sa remediem cat de cat situatia. Eu m-am gandit sa scriu un post ca oricum ma tenteaza ideea sa scriu pe blog in cafenea, de ceva vreme. Lipsa laptop deocamdata asa ca profit de cel al colegului:). In acelasi timp scriu si mesaje pe telefon si ma uit prin jur. Multitasking:)). Chiar e ok sa stai si sa studiezi lumea din cand in cand. Desi stiu ca mi-as putea gasi alte lucruri constructive de facut, dar n-am nici un chef sa fac altceva decat sa "frec menta". Mai ales dupa somnul bun de la primul curs. Atat de adormit cum eram acum vreo 2 ore n-am mai fost de multa vreme. Si e enervant fiindca voiam sa stau treaz dar pus si simplu nu puteam. Plictiseala mare pe aici. Alti oameni citesc ziarul, povestesc, discuta mitologie, numa noi stam si vegetam. Si probabil asa vom face toata ziua, fie la curs fie la camin.

te iubesc!

si nimic nu imi doresc mai mult decat sa te fac sa te simti zilnic cum te-ai simtit in seara asta

sa iti alerge inima alaturi de a mea

sa respiram la unison

sa ne tinem in brate si sa nu ne dam drumul

sa ne pierdem in privirile noastre pline de dragoste

sa nu ne mai pese de nimeni si de nimic

sa ne simtim de parca am fi doar noi pe strada

sa ne spunem unul altuia "te iubesc!" si sa ne sarutam lung dupa aceea

sa stam intreaga zi impreuna iar apoi sa adormim doar ca sa treaca mai repede timpul pana la urmatoarea intalnire

sa visam, sa radem, dar mai ales sa ne iubim

si lumea sa ne adore fericirea

Totul pare un vis.
Ma uit in jur si nu-mi dau seama daca este real. Nu simt peretii, podeaua, nu aud masina care goneste inspre mine, nu recunosc persoanele pe strada. Totul pare ciudat. Nu-mi simt mana atasata de corp. Imi simt capul plutind. Acele ceasului se intorc. Totul este ireal. Ametit alerg pe strada, fara sa respir, fara sa gandesc. Nu-mi pasa de lume, nu-mi pasa de mine. Ma sinucid. Dar ma simt bine facand-o. Totul este gresit. Dar nu ma pot opri. Merg inainte ignorand ce mi se poate intampla. Creieru-mi explodeaza. Inima-mi alearga. Mainile mi se plimba automat. Totul nu mai e cum a fost. Dar nu este decat ciudat. Nu stiu. Nu-mi dau seama daca este bine sau nu. Dar nu ma opresc. Continui sa cad precum un kamikaze. Si totusi poate ar trebui sa ma opresc. Dar nu vreau. Nu pot. Logica a disparut. Emotiile castiga teren. Viata are un nou scop, si nu vreau sa dispara. Vorbesc direct, fara aluzii. Stau noaptea treaz iar ziua ma plimb in minte. Ma simt cu capul in nori dar in acelasi timp cu picioarele pe pamant. Stranie existenta. Sunt atat de fericit cand esti langa mine. Nimic nu conteaza, nimic nu merita nici cel mai mic efort in afara de tine. Orice as face daca m-ai ruga. Zambesc de fiecare data cand iti aud vocea sau ma gandesc la tine. E ca si cum as trai intr-o stare continua de visare. Si desi sunt demoralizat si emo, cu adevarat lame uneori, imi amintesc de ieri si zambesc iarasi. Fluturii imi zboara nu numai in stomac ci si in jurul meu. Aripi multicolore bat in fata ochilor mei si zambesc. Vad lucruri pe care nu le-am mai vazut pana acum. Stau si privesc lumea cu alti ochi. Inteleg altfel totul. Imi vajaie in cap idei nemaigandite. Sunt fericit, ma faci fericit.:)
Totul este vis acum. Si sunt fericit. Si poate timpul va fi darnic cu mine, si imi va rasplati rabdarea.
Totul este un vis, un vis straniu dar frumos.

Dragoste. Cum de poate cineva sa faca orice din dragoste? Cum poate cineva indura cele mai groaznice torturi, din dragoste? Nu sunt sigur dar stiu ca eu pot indura. Stiu ca pot face fata pana si celei mai grele incercari. Doar pentru persoana iubita. Nimeni si nimic nu m-ar putea opri. As face absolut orice pentru acea persoana. Nu cred ca exista sentiment mai complex si mai puternic decat dragostea. Iar atunci cand este reciproca, nimic nu-i poate sta in cale.
Stiu ca este o schimbare de la post-urile de la inceput, dar eu zic ca e o schimbare buna. Eu ma simt foarte bine acum. Nu mai ma chinui sa inteleg rostul lucrurilor de zi cu zi. Am mica mea lume in care traiesc si sunt multumit. Va veni poate o zi cand acea mica lume va fi mai mare si sunt dispus sa astept oricat posibil. Merita sa astept. Iar sansele desi sunt mici, totusi sunt. E de mii de ori mai bine decat nimic, decat nici o sansa. Si am mai observat o chestie, timpul chiar poate vindeca rani. Nu le poate vindeca pe toate, dar atata timp cat alaturi de el mai este si o persoana draga, ranile se pot vindeca.
Important e sa nu renunti niciodata. Sa lupti pentru ceea ce simti si vrei. In primul rand cu tine, cu durerea cauzata de asteptare si apoi cu cei ce-ti stau impotriva. Iar atunci cand vei reusi asta, nimic nu ti se va mai parea de necucerit.